A murit duhovnicul românilor, părintele Arsenie Papacioc

Arhimandritul Arsenie Papacioc a murit pe 19 iulie, la mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol, al cărei duhovnic era din anul 1976.

Părintele Arsenie Papacioc, apreciat ca cel mai mare duhovnic român în viaţă, a murit astăzi la mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol unde slujea de 35 de ani.
Născut în 15 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, părintele Papacioc a trecut prin calvarul închisorilor comuniste. Sute de personalităţi, dar şi simpli enoriaşi i-au călcat de-a lungul anilor pragul micii chilii din mănăstire pentru a i se spovedi.

  În ultimele luni a fost internat de două ori la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa, pe fondul problemelor de sănătate. Chiar şi foarte slăbit de bolile care care i-au chinuit trupul, arhimandritul şi-a găsit tăria să slujească şi să primească enoriaşii la spovedanie.

Ultimele declaraţii oficiale le-a dat în februarie, la moartea prietenului său Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, cu care a împărţit celula în inchisorile comuniste şi căruia i-a fost deasemenea duhovnic.
Potrivit unui articol de pe crestinortodox.ro, părintele a fost arestat în 1941 pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară. S-a călugărit însă imediat după eliberare, în 1946, şi a ajuns la Mănăstirea Antim, din Bucureşti. A stat aici până în 1949, după care a fost sculptor la Institutul Biblic. Avea să stea aici doi ani, pentru ca în 1951 să ajungă preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ.
În 1952 a plecat spre Suceava, fiind preot la Mănăstirea Slatina până în 1958. Arestat în vara acelui an, sub acuzaţia că făcea parte din grupul "Rugul Aprins".
Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în 1964, după 16 ani în închisoarea Aiud. Din 1976, a servit ca duhovnic al Mănăstirii din Techrighiol.

Pr. Dumitru Stăniloae – Ortodoxie și naționalism

În multe dintre articolele scrise, pãrintele Dumitru Stãniloae abordeazã și problema raportului dintre ortodoxie și naționalism, ca rãspuns la unele acuzații potrivit cãrora nationalismul ar fi o grea cãdere în pãcat, ar fi pur biologic si a sfãrâmat ecumenicitatea crestinã.
Argumentul principal pe care pãrintele îl aduce împotriva directiilor este învãtãtura crestinã despre ipostas. ”Ipostasul sau persoana este starea de sine a unei fiinte spirituale; e una din unitãtile unei altfel de firi, în strânsã corelatie cu celelalte unitãti, iar în cazul persoanei umane, în relatie cu Dumnezeu cel personal.” Aplicând definitia persoanei la realitãtile concrete ale poporului român si la nevoia fireascã de comuniune a omului cu semenii, pãrintele aratã cã nu se poate vorbi despre nationalism ca despre o grea cãdere în pãcat. Biserica Ortodoxã Românã este nationalã. ”Calitatea nationalã este însusi umanul într-o anume formã a lui iar crestinismul national nu este pãgânism.” Articolele care trateazã aceste probleme pot fi împãrtite în douã categorii: prima o formeazã cele scrise în anul 1937 ca rãspuns la acea disputã iscatã în presã între Radu Dragnea si Dragos Protopopescu, pe de o parte, si Nae Ionescu, pe de alta. Mãrul discordiei este raportul dintre ortodoxie si nationalism.
A doua categorie o formeazã articolele scrise în anul 1940 si republicate în anii urmãtori, Pãrintele revine asupra raportului ortodoxie – nationalism dar se simte obligat sã-i punã la punct pe fratii greco-catolici si pe intelectualii nostalgici dupã crestinismul occidental. Din bogatul material scris de cãtre pãrintele Dumitru Stãniloae pe aceastã temã publicãm o sintezã a celor mai importante concluzii.
Naționalism este constiinta cã apartii cutãrui grup etnic, iubirea acelui grup si activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui.

Neamul românesc este o sintezã biologic-spiritualã a mai multor pãrti care au intrat în compozitia lui. Cele mai principale sunt: elementul dac, elementul latin si crestinismul ortodox. Legea cea mai înaltã de viatã a neamului nostru, legea care îl exprimã ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trãieste ca întreg, nu care e proprie vreuneia din pãrtile lui. Caracteristicile elementelor componente sunt strãbãtute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualitãtii noi care este românitatea. Deci putem spune cã legea cea mai înaltã de viatã a neamului nostru este românitatea.
Judecata logicã si bunul simt comun, ca si poruncile realitãtii, cer sã trãim dupã legea individualitãtii nostre nationale, adicã româneste. Nu romanitatea, nu dacismul, ci românitatea cu tot ce cuprinde ea, aceasta este legea cea mai înaltã prin care ne mentinem si ne împlinim misiunea noastrã. Idealul nostru, exprimat în linii mari, este ca al oricãrei entitãti: sã ne mentinem si sã ne desfãsurãm în toatã plenitudinea însusirile românitãtii, nu ale romanitãtii noastre.
Idealul permanent al neamului nostru este cresterea sa spiritualã – aceasta presupune, desigur, si o bazã corespunzãtoare de existentã fizicã – printr-un fel de relatie cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnicã, de românism, printr-o comuniune româneascã cu Dumnezeu. Care este însã modul românesc de comuniune cu ordinea spiritualã transcendentã? Aceasta ne-o spune istoria si ne-o spune viata actualã a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste românul spre cer si plin de lumina de acolo si-l întoarce spre lume, conducându-se dupã el în atitudine si pasii sãi. Si mai stim cã ea este singurul ochi corect, sãnãtos. Dar ochiul e al unei individualitãti etnice determinate, al unei unitãti sintetizate din mai multe elemente constitutive. Sau ochiul însusi este, pe lângã aparatul constituit dupã legile universale ale opticii, si o materie si o simbiozã sufleteascã individualã. Românul întretine comuniunea cu ordinea eternã prin ortodoxie, dar româneste. Ortodoxia se aflã aici într-o sintezã anumitã, care nu strâmbã ortodoxia din punct de vedere formal, asa cum materialul si simbioza sufleteascã în care e îmbrãcat aparatul optic al ochiului, nu strâmbã legile optice generale dupã care functioneazã.
Desigur cã în teorie este greu sã întelegem cum e cu putintã aceastã mixtiune a ortodoxiei cu românismul, fãrã ca vreuna sã sufere. Dar viata bimilenarã a neamului, ne aratã cã în practicã lucrul e întru totul cu putintã. Desi în practicã mijlocul prin care întretine neamul nostru comuniunea cu ordinea spiritualã eternã este întregul contopit: ortodoxie-românism, teoretic se poate spune cã o întretine prin ortodoxie, cãci românismul este implicat în calitatea subiectului ortodoxiei si românismul însusi este strãbãtut de ortodoxie. Ortodoxia are o functie esentialã si chiar capitalã în viata românismului. Idealul national permanent al neamului nostru nu poate fi conceput decât în legãturã cu ea.
Un popor a ajuns o natiune când fiecare membru al ei se simte în constiinta sa trãind prin ea si pentru ea, ca o mlãditã care datoreazã totul tulpinei care-i dã seva, viata si însusirile. Constiinta nationalã are trei elemente componente:
1.Constiinta de sine, constiinta cã existi si actionezi ca insul cutare;
2.Constiinta cã apartii unui neam si cã ai anumite determinante nationale;
3.Sentimentul de rãspundere fatã de cei de un neam cu tine, sentimentul datoriei de a-i ajuta în chip deosebit, de a te jertfi pentru ei, de a le servi lor.
Constiinta e fricã si cutremur, e sentimentul cã esti pentru o misiune, cã ai o rãspundere. Cheagul de iubire si de sacrificiu între membrii natiunii nu-l poate întretine decât credinta în Dumnezeu. Orice grupare etnicã s-a ridicat de la starea de popor la starea de natiune prin credinta în Dumnezeu. Dovadã cã mai înainte de a avea un stat – expresie a natiunii – neamurile au avut religie. Dar iarãsi orice natiune poate decãdea, când pierde credinta în Dumnezeu, nu numai în starea de popor, ci într’o disolutie care o pune într-o primejdie de disparitie. Religia înaltã un popor si-l conduce pânã la nivelul în care îsi poate crea un stat. Statul national e un fiu al religiei. Dar sã nu creadã Statul cã odatã apãrut în existenta unui neam, se poate lipsi de religie. El singur nu e în stare sã sustinã un neam la nivelul la care l-a ridicat religia. Rãmas singur, toatã opera realizatã prin lucrarea religiei se prãbuseste. Religia trebuie mentinutã mai departe în acelasi rol de cinste. Numai astfel neamul poate continua sã se închege tot mai deplin ca natiune, ca fortã sufleteascã constientã, mereu în crestere.

Crestinul se întreabã: ”pot sã fiu nationalist, sã-mi iubesc neamul si sã lupt pentru apãrarea si înãltarea lui?” Nationalistul: ”e necesar crestinismul în cadrul conceptiei mele nationaliste, ca factorul indispensabil pentru ridicarea neamului, tinta strãdaniei mele?” Aceste douã întrebãri se reduc la una singurã: este crestinismul trãit si judecat consecvent, o cale necesarã spre crestinism?
Natiunile sunt comunitãti de destin, comunitãtile cele mai temeinice, mai statornice, înfãsurate prin mai multe fire de legãturã, deosebit de profunde, fatã de alte feluri de comunitãti cu mult mai trecãtoare, mai superficiale. Crestinismul n’a venit sã se opunã tendintelor celor mai firesti de comuniune, concretizãrilor celor mai profunde ale acestor tendinte, n’a venit sã înãbuse natura, sã o facã sã caute alte forme de comuniune, mai putin firesti, ci sã intensifice, sã înalte, sã desãvârseascã formele naturale ale relatiilor omenesti. Un crestin e fericit de ocaziile ce i le oferã apartenenta la comunitatea nationalã pentru a-si trãi în ea continuturile religioase.
Credinta crestinã e pentru credincios un impuls spre afirmarea comunicãrii nationale, spre iubirea mai presus de fire a celor cu care firea l-a asezat în relatii fundamentale de viatã. Crestinismul rãzbate în mod necesar spre nationalism. Dumnezeu nu mã va rãsplãti dupã modul cum am stiut sã mã desfac de comuniunea fireascã în care mi-a fost dat sã trãiesc, ci dupã modul în care am afirmat aceastã comuniune cu vointa si cu iubirea mea crestinã.
Conditia necesarã natiunii, a formei celei mai închegate de comuniune naturalã între oameni, este credinta puternicã si unitarã. Nationalistul stãpânit de idei clare si consecvent în conceptia lui, devine în mod necesar un credincios si propagã credinta crestinã – o singurã credintã crestinã, cea de totdeauna a neamului – între conationalii sãi.

„Vestitorul Ortodoxiei”, Aprilie 1996

Sfantul Voievod Stefan cel Mare - 2 iulie

Sfantul Voievod Stefan cel Mare este cinstit de Biserica Ortodoxa Romana pe 2 iulie, adica maine. Mentionam ca pe 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut pe Voievodul Stefan cel Mare in randul sfintilor. Pentru ca multi contemporani resping sfintenia lui Stefan cel Mare, am ales sa redam articolul "Dreptcredinciosul domnitor Stefan cel Mare si Sfant sau despre criteriile sfinteniei" al Parintelui profesor Constantin Coman, publicat in volumul "Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii", la Editura Bizantina.

Dreptcredinciosul domnitor Stefan cel Mare si Sfant sau despre criteriile sfinteniei

Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti si nici cei intelepti, ci cei pacatosi si cei simpli se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primeau si-si ofereau sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau, mai curand cei care se considerau drepti, se inchideau asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il respingeau pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cu putin timp in urma un post de televiziune a finalizat un sondaj privind desemnarea celui mai mare dintre romanii din toate timpurile. Rezultatul final a indicat pe Binecredinciosul Domnitor Stefan cel Mare si Sfant ca ocupand aceasta pozitie in constiinta romanilor. Nu sunt in masura sa ma pronunt in privinta justetei metodelor de sondare a opiniei care au stat la baza acestui demers. Nu am urmarit procesul care a condus la acest verdict - aud foarte elaborat dar si foarte contestat ­ de aceea nu despre aceasta vreau sa scriu. As dori sa fac cateva considerente cu privire la unele reactii care au urmat acestui verdict. O anumita parte a intelectualitatii noastre - mereu aceeasi - face alergie la auzul numelui Domnitorului Stefan cel Mare, mai ales cand acestuia ii este asociata sfintenia, recunoscuta de Biserica Ortodoxa Romana cu cativa ani in urma prin hotararea Sfantului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios roman a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumita presa care revendica pentru sine rigoarea, obiectivitatea si corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideratii care trimit mai curand la suficienta de sine, trufie si dispret, vorbind despre "calitatile" de bataus si varsator de sange ale domnitorului si de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia.

De unde aceasta discrepanta intre verdictul inteligentiei oneste romanesti de astazi si verdictul popular. Am sa incerc sa caut cateva explicatii. Intai de toate este o chestiune de cultura. Paradoxal, reprezentantii de frunte ai intelectualitatii noastre, care sunt fara indoiala toba de carte, fac dovada unei lipse de cultura elementara atunci cand vine vorba de credinta crestina, mai ales in varianta ei ortodoxa. Nici poporul nu este detinatorul unei culturii ortodoxe formale prea temeinice, dar acesta are alte repere, mai putin cele ale stiintei.

Am sa fiu foarte concret. Atunci cand pun in discutie problema sfinteniei lui Stefan cel Mare, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr­un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu. Vocabularul limbii romane a atribuit acest inteles cuvantului. Folosim atributul de sfant nu numai pentru oameni, ci si pentru lucruri sau stari. Spunem despre un loc ca este sfant, despre o carte sau despre un obiect. Mai toate obiectele care alcatuiesc instrumentarul liturgic sunt considerate si numite sfinte: Sfintele vesminte, Sfantul Altar, Sfanta Masa, Sfantul Disc etc. Aici este clar ca nu poate fi vorba despre vreo calitate intrinseca a anumitor lucruri de a fi sfinte, ci despre o calitate dobandita in urma unei lucrari anumite de sfintire. Se sfinteste locul pentru biserica sau pentru casa, se sfintesc obiectele folosite in slujbele bisericesti, se sfinteste casa de locuit etc. Actul de sfintire este foarte clar identificat cu invocarea din partea credinciosilor prin preot a harului dumnezeiesc si prin pogorarea acestuia peste locul sau lucrul adus spre sfintire. Iata o formula frecvent uzitata care face evidenta intelegerea: "Se sfinteste icoana aceasta cu harul Prea Sfantului Tau Duh prin stropirea cu aceasta apa sfintita, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin"!

La fel se intampla si cu omul, el se sfinteste prin lucrarea sfintitoare a Bisericii, impartasindu­se de harul sfintitor pe care Biserica il ofera prin Sfintele sale Taine si prin orice lucrare sfintitoare a ei. A se avea in vedere preponderenta lucrarii sfintitoare a Bisericii, mai ales in traditia rasariteana. Se intelege ca lucrarea aceasta sfintitoare nu este eficienta in mod automat si de la sine, starea omului primitor fiind foarte importanta. Hotaratoare ramane dorinta de impartasire de Dumnezeu, ca izvor, ca suport si ca finalitate a existentei. De aceea, simtamantul suficientei de sine - pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta - este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cine judeca in felul acesta sfintenia lui Stefan cel Mare va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine - sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile noastre nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor.

Un al doilea aspect pe care doresc sa-l pun in discutie este discrepanta dintre verdictul popular si cel al intelectualitatii. Cele doua nu numai ca se diferentiaza, ci sunt evident contrare. Ceea ce poporul - simplu si necultivat, sa zicem, si nu ma rusinez sa spun aceasta, vorba Sfantului Ioan Gura de Aur - considera drept sfant este contestat vehement de patura culta a poporului.

Este vorba despre tensiunea dintre intelepciunea omeneasca sau lumeasca pe care o reprezinta oamenii culti in special si intelepciunea dumnezeiasca reflectata deseori sau mai ales in oamenii simpli, pur si simplu pentru ca acestia o primesc. A se vedea discursul Sfantului Apostol Pavel pe aceasta tema, in primele capitole din Epistola I Corinteni si comentariile Sfantului Ioan Gura de Aur la aceste capitole. Adevarata intelepciune sau intelegere este data de Duhul lui Dumnezeu.

Logica este clara, daca puterile de judecata ale omului nu sunt suficiente pentru o judecata corecta si completa a lucrurilor, sansa prima o are cel care are constiinta acestor limite si nu cel care se amageste cu suficienta de sine, care se inchide astfel datelor ce vin din afara si care eventual ii depasesc puterile proprii, oricat de dezvoltate ar fi acestea.

Preot prof. dr. CONSTANTIN COMAN
Articol publicat si in Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 388-389 (2006)

Minunea prin care a luat nastere Miscarea Legionara. Marii duhovnici ai Romaniei despre legionari si Capitanul.

Nu se cuvine a vorbi despre Sfintii Inchisorilor, fara a pomeni Miscarea Legionara sau cuvantul legionar. Cei ce fac aceasta se aseamana jidovilor si tortionarilor.

In ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, discutam ce nume sa dam acestei organizatii tineresti. Eu am spus:
- Arhanghelul Mihail.
Tatal meu spune:
- Este in biserica o icoana a Sfantului Mihail, pe usa din stanga a altarului.
- Sa mergem sa vedem. M-am dus cu Mota, Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose. Ne uitam si intr-adevar ramanem uimiti. Icoana ni s-a aratat de o frumuseste neasemuita. Eu niciodata nu fusesem atras de frumusetea unei icoane. Acum insa ma simteam legat de aceasta cu tot sufletul si-mi facea
impresia ca Sf. Arhanghel e viu. De atunci am inceput sa iubesc icoana.De cate ori gaseam biserica deschisa, intram si ne inchinam la icoana. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

extras din Cartea Capitanului

Parintele Justin Parvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Parintele Arsenie Papacioc

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Parintele Ilarion Felea

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu

IPS Bartolomeu Anania

Marturisesc insa ca in “Fratia de Cruce” din Seminar nu se facea politica, nici antisemitism, ci doar educatie, si ca nu am avut de invatat decat lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam si de patrie, corectitudine, disciplina in munca, cultivarea adevarului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.

Sursa: Apologeticum

Sfintii Apostoli Petru si Pavel in scrierile Proloagelor de la Ohrida, ale Sfantului Nicolae Velimirovici.

Pomenirea Sfantului Apostol Petru

Petru a fost fiul lui lona si fratele lui Andrei Cel intai Chemat. El era din tribul lui Simeon, si din orasul Betsaida. El a fost pescar si s-a numit mai intai Simon, dar Domnul a binevoit sa il numeasca Chefa, sau Petru (loan 1:42). El a fost primul dintre Ucenici care a marturisit limpede credinta lui in dumnezeirea lui Hristos lisus, cand a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (Matei 16: 16). Dragostea lui Petru pentru Mantuitorul era foarte mare, iar credinta lui in El s-a facut din ce in ce mai puternica. Cand Domnul a fost dus la judecata insa, Petru s-a lepadat de El de trei ori: dar la o singura privire a Domnului, sufletul lui Petru s-a umplut de remuscare, de rusine, si de plans cu amar. Dupa Duminica Pogorarii Duhului Sfant, Petru s-a aratat Apostol neanfricat si puternic in propovaduirea Evangheliei. Urmand predicarii lui in Ierusalim la Ziua Cincizecimii, ca la trei mii de suflete au primit Sfintul Botez. El a predicat cuvantul lui Dumnezeu in Palestina, in Asia Mica, in Iliria si in Italia. Petru a facut multe si mari minuni, in timpul vietii fiind: el a vindecat bolnavi si a inviat morti, iar bolnavii se vindecau si numai cand se asezau in umbra lui. El a dat razboi mare cu Simon Magul, care sa proclamat pe sine dumnezeu, dar care in fapt era sluga satanei. Petru in cele din urma l-a rusinat de tot si l-a invins. Dar la porunca prietenului acestei slugi a satanei, anume raul imparat Nero, Petru a fost osandit la moarte. Dupa ce l-a sfintit pe Linus episcop la Roma, si dupa ce si-a sfatuit din destul si si-a mangaiat turma lui in Hristos, Petru a mers si si-a intampinat moartea cu bucurie. Vazand inaintea lui crucea pe care urma sa fie rastignit, el a cerut calaului sa-l rastigneasca cu capul in jos, socotindu-se nevrednic sa moara rastignit cu capul in sus, ca Mantuitorul. Astfel, acest mare rob al Marelui Dumnezeu s-a odihnit si a primit cununa cea nepieritoare a vesnicei slave.

Pomenirea Sfantului Apostol Pavel

Pavel s-a nascut la Tarsus si era din semintia lui Veniamin. La inceput el s-a numit Saul. El a studiat cu marele Gamaliil, si era fariseu si prigonitor al crestinilor. El sa convertit prin minune mare la Credinta in Hristos, prin lucrarea nemijlocita a Mantuitorului insusi. El S-a infatisat inaintea lui Saul pe drumul Damascului, pe cand Saul pornea catre acea cetate ca sa-i prigoneasca pe crestini. Saul s-a botezat de mainile sfantului apostol Anania, s-a numit Pavel din botezul crestin, si s-a numarat printre slujitorii celor Doisprezece Apostoli Mari. Cu ravna de foc Pavel a predicat Evanghelia pretutindeni, de la marginile Arabiei si pana in Spania, printre Iudei si printre neamuri, primind de aceea si supranumele Apostolul Neamurilor. Cu cat incercarile prin care trecea erau mai cumplite, cu atat mai mare si mai suprafireasca era si rabdarea lui. De-a lungul tuturor anilor predicarii lui, viata lui Pavel atarna de la o zi la alta numai de un fir de par. Dar umplandu-si zilele si noptile cu cele mai mari nevointe si suferinte pentru Hristos, bine randuind Biserica in multe locuri, si ajungand la o mare masura a desavarsirii, la urma marele Pavel a putut cu adevarat zice: Nu eu, ci Hristos vietuieste in mine (Galateni 2: 20). Pavel a fost decapitat la Roma in timpul domniei dementului Nero, in aceeasi zi in care a fost ucis si Petru.

Cantare de lauda la Sfintii Apostoli Petru si Pavel invatati si neanvatati, dar aceiasi in duhul, Puternici ca ingerii in a Domnului iubire, Petru cel simplu si Pavel cel mult invatat, Erau amandoi luminati de al Duhului har. Ei doua luminari aprinse au fost, Candele nestinse, inalte si preafrumoase, ca stelele stralucind. Elepamantul au strabatut cu a lor lumina, De la oameni nimic cerand, si pe veci imbogatindu-i. Ei mai saraci erau decat cei mai saraci, Dar au indestulat lumea; Ei robi si intemnitati au fost, dar lumea au biruit. Cu invatatura lui Hristos ei au imbogatit lumea, Si cu arme noi pe ea desavarsit o au biruit. Ei o au biruit cu smerenia si dumnezeiasca pace, Cu fericita blandete, cu rugaciunea, postirea Si cu milostivirea cea de necuprins. Cand a vietii lor zbuciumata zi s-a plecat spre zbuciumata seara, Sangerosul Nero napraznic capat i-apus. Dar cand Nero, al lumii dement conducator Poruncit-a a Apostolilor moarte, Lumea nu mai era a lui, ci-a lor. Iar ei prin moarte au dobandit imparatia.

 

Sursa: Apologeticum